Douăzeci de ani mai târziu, într-o seară plină de tot felul de emoţii amestecate produse de vara aflată în toi şi de preocupările mele de a mânca cât mai sănătos, m-am hotărât să îmi fac propria pâine. Să o frământ şi să o coc, şi cu puţin noroc să o şi pot mânca.
După câteva încercări eşuate şi telefoane disperate la bunica şi la mama pentru că aluatul ăla nu vroia pur şi simplu să crească oricâtă drojdie îi puneam, am îmblânzit-o. Coptul pâinii a devenit de atunci o poveste de iubire. Cand iubesc fac paine, când sunt prea copleşită de bucurie fac pâine, cand nu-mi găsesc rostul fac pâine. Fac pâine pentru că mirosul ei e sfânt precum tămâia şi înlătură orice tristeţe.
Imaginează-ţi mirosul de pâine proaspată.
Închide ochii.
Poţi fi trist în preajma unui astfel de miros? Mă înţelegi acum?
Este ceva atât de pământean şi atât de sfânt, de rustic şi de seducător, în tot procesul acesta de pregătire al pâinii. Ceva se eliberează şi ceva se încheagă. E un proces alchimic din care iese hrană pentru trup şi simţuri în aceeaşi măsură.
Iar mirosul, mirosul de pâine proaspată e mirosul de acasă la fel cum e şi mirosul de trup curat. Acel acasă unde te
întorci mereu pentru a o lua de la capăt, acel acasă intim care e doar al tău şi doar în tine.