Cata libertate putem suporta in iubire? Cat de liber il putem lasa pe celalalt? Cata libertate vrem sa avem din partea celuilalt?
E oare libertatea o responsabilitate prea mare? A fi limitat si conditionat de celalalt in incercarea lui de a ne schimba pare a fi o dovada de iubire cautata de multi dintre noi. Pentru ca daca incearca sa ne schimbe de fapt incearca sa ne ajute sa fim mai buni, ne ajuta si ne impulsioneaza sa facem pentru noi tot ceea ce noi nu reusim. Acceptam astfel sa ne dam libertatea in schimbul promisiunii ca vom fi acceptati de celalalt si poate in sfarsit vom reusi sa ne acceptam pe noi insine.
Oare a intelege iubirea celuilalt prin limitele pe care ni le impune e doar o chestiune de conditionare sociala - asa am vazut ca fac cei din jur si luam lucrurile ca atare sau de fapt nu e vorba de iubire ci de confortul de a avea pe cineva care sa ne dea o directie, care sa ne salveze de noi insine si pe care sa dam vina cand totul incepe sa se prabuseasca in jurul nostru?
E o linie fina intre a incerca sa-l schimbi pe celalalt pentru a-i fi lui bine si a face acelasi lucru pentru propriul confort. Acestea fiind spuse, de ce sa nu plecam de la premisa ca celalalt nu are nevoie de nicio schimbare? Oare iubirea nu este de fapt acceptarea neconditionata a defectelor celuilalt mai mult decat pretuirea exagerata a calitatilor?
RăspundețiȘtergereIubirea e acceptarea neconditionata a celuilalt.Iar a pleca de la premisa ca celalalt nu are nevoie de schimbare e o dovada de multa maturitate. Nu imposibil totusi :)
RăspundețiȘtergere