Apologia bruschetelor

Bruschete. La ce te gandesti cand auzi cuvantul 'bruschete'? Paine uscata? Poate cu putin usturoi si rosii maruntite? Iar daca esti mai creativ poate te gandesti si la ulei de masline.
Ai corela oare cuvantul 'bruschete' cu apogeul unei experiente culinare? Nu! Nu-i asa?! Nici eu.
Asta pana acum vreo doua zile cand am evadat in centrul vechi la insistentele unui nou si drag prieten ce a lucrat intens in ultima luna la deschiderea unui nou restaurant pe Lipscani. Mai precis a lucrat la crearea meniului pentru acest restaurant el fiind, printre altele, fost concurent Masterchef Romania si proaspat posesor al diplomei de bucatar.

Asadar am ajuns acolo impreuna cu o prietena, am baut vin, am povestit despre toate si am admirat spectacolul colorat al Lipscaniului vineri seara de pe terasa, pana cand ni s-a facut foame. Cum restaurantul abia a fost deschis, si  deocamdata doar pentru bauturi, inca asteptand marea lansare a bucatariei, singurul lucru care se putea manca erau aperitivele, mai precis bruschete. Le-am ales pe cele in varianta cu rosii uscate si ansoa. Impactul vizual a fost extrem de placut si ma asteptam  sa fie astfel. De asemenea ma asteptam sa fie si bune pentru ca mai gustasem din ceea ce pregatise Doru - sus numitul bucatar - si cu alte ocazii.

Nu ma asteptam totusi ca papilele mele gustative sa fie socate in momentul in care voi lua prima imbucatura. Dupa care s-a facut liniste. Mestecam cat se poate de incet incercand parca sa nu pierd nici o nuanta a acelei combinatii. Mintea imi era complet blocata in incercarea de a procesa ceea ce se intampla  iar simturile imi explodasera atat de tare incat imi venea sa plang. Zgomotul strazii se atenuase si trecatorii parca se miscau intr-un film mut. Eram doar eu si gustul acela care depasea orice capacitate de intelegere si de exprimare. Si nu puteam sa ma gandesc nici la celelalte trei bruschete care asteptau frumos aliniate pe farfuria din fata mea, asta spre oroarea lui Doru care era convins ca facuse ceva gresit si spre stupefactia mea pentru ca inca nu imi puteam reveni ca sa-i explic ca sunt ataaaat deeee buuuneeee !!!! si de aia ma comport de parca am o intalnire de gradul trei, dar de fapt eu traiesc pur si simplu un orgasm culinar, si prind definitie nu poti explica un orgasm in cuvinte. OK?!

Si ca sa pun lucrurile in perspectiva trebuie sa va explic ca eu sunt o mare gurmanda. Imi place sa mananc. Am crescut intr-o familie in care mancarea a contat intotdeauna avand o mama si o bunica care s-au depasit mereu pe ele insele in a gati cat mai bine. Imi plac lucrurile bune si gusturile noi si de obicei mananc gandindu-ma la urmatorul fel de mancare. Am avut norocul sa ma bucur de specialitati pregatite de bucatari sefi medaliati si sa mananc in restaurante scumpe. Cu toate acestea nu am mai trait ceea ce am trait datorita acestor bruschete.
Secretul din spatele lor trebuie sa fi fost, pe langa cunostintele temeinice si dorinta bucatarului de a tinde spre perfectiune in tot ceea ce pune pe farfurie, pasiunea cu care le-a pregatit pentru noi.

Mi-ar placea ca cei care citesc acest post sa ajunga sa guste bruschetele cu pricina si sa aud si alte pareri. Cat despre mine cred ca voi reveni foarte curand cu noi povesti despre bunatatile pregatite de Doru.

friends with benefits

Cum ai putea sa incepi o zi de luni mai bine decat cu o cafea cu lapte (a doua) si o felie de paine cu unt de arahide (am pierdut numaratoarea), in aerul racoros al diminetii, contempland asupra avantajelor relatiilor de tipul prieteni cu drepturi speciale? Unul din drepturi  ar fi acela de a-l/o lasa sa te tina treaz/a toata noaptea (nelasand nici vecinii sa doarma) dupa care nu  va mai vedeti in urmatorul an sau doi. Distanta spatio-temporala nu are nici un impact negativ asupra unei eventuale revederi pentru ca scopul acestor intalniri este clar definit si stabil in timp. Iar marele avantaj e acela ca in restul timpului sex-friend-ul nu face parte din viata ta care merge mai departe senina si fericita, fara drame, probleme de genul iar intarzie, iar nu ma baga in seama, ce  cadou sa-i mai cumpar anul asta, pranzul de duminica cu parintii etc. Teoretic.

Pe B. l-am cunoscut cu multi ani in urma la petrecerea firmei. Eu eram disperata ca al meu iubit aflat pe drumul de intoarcere dintr-o delegatie nu dadea nici un semn. El bause suficient incat sa faca abstractie de mutra mea serioasa si ingrijorata si sa intre in vorba. Si bine a facut caci altfel, opt luni mai tarziu mi-ar fi fost probabil mai greu sa-mi gasesc consolarea in urma despartirii de acel iubit care nu, nu facuse nici un accident pe drum, ci doar uitase sa-si deschida telefonul.

De atunci m-am tot revazut cu B o data sau de doua ori pe an  cand nici unul dintre noi nu eram intr-o relatie stabila. Obligatoriu in intalnirile noastre era implicat vin bun si sex si mai bun. Ma intreb acum cum ar fi intalnirile fara vin? Poate ca i-ar fi mai greu sa ma scoata din propriul film si sa ma arunce intr-unul nou, oarecum strain dar al naibii de placut, asa cum se intampla de fiecare data. Ca si cum dupa ce toata viata te-ai uitat numai la filme europene, intri din greseala intr-un cinematograf unde ruleaza un film american. Uite asa afli ca exista Hollywood-ul relatiilor unde superficial poate fi extrem de linistitor si imbietor, iar pana la urma nu e nimic rau in putin divertisment.

Totusi faptul ca ai vazut doar filme europene pana la o anumita varsta nu e deloc neglijabil pentru ca te-a pus in contact profund cu emotiile si sentimentele tale si te-au impins sa sapi mereu mai profund in propria fiinta. Si cand vine acel moment in care esti pus fata in fata cu ceea ce simti te sperii. Si el se sperie. Si atunci definiti limitele relatiei - sa fie friends with benefits pentru ca a ne implica in mai mult de atat pentru noi nu functioneaza. Ok? Deal!
De atunci el a ramas peste noapte de fiecare data.

Ne-implicarea e dificila, e imposibil ca fiinta umana sa nu simti, sa nu-ti fie drag cel cu care ti-ai impartit corpul, gandurile si timpul indiferent de cat de superficial ar fi fost nivelul la care ai facut-o. Noi oamenii suntem creati pentru a simti si pentru a iubi. Suntem creati cu un camp emotional alaturi de cel fizic si mental. De ce ne e frica sa simtim? Poate pentru ca filmele americane nu ne invata ca putem fi liberi in dragoste. Ne invata despre drama si dependenta, despre povesti de dragoste ireale cu printul ce aduce printesei salvarea si fericirea vesnica, despre iubire fara libertate si sex fara emotie.

Dar sa-mi reiau povestea. Saptamana trecuta vine una din zilele acelea cand toate merg pe dos. Ma  hotarasem sa-mi dau demisia, nu stiam ce o sa fac mai departe, backlog-ul era alarmant si nu aveam chef sa fac nimic. Asa ca intru pe facebook  - care mai nou e precum frigiderul in care stii ce ai dar pe care il deschizi oricum cand te plictisesti poate, poate ti-a scapat ceva bun - si tocmai atunci B posteaza ceva interesant. Il salut virtual si incepem sa povestim. Ii spun ca nu sunt chiar bine iar el incearca sa ma linisteasca si se ofera sa ne intalnim sa vorbim si sa gasim o solutie. Eu ii raspund ca n-am chef de sex neimaginandu-mi nici o clipa ca omul chiar e preocupat de situatia mea si chiar vrea sa . . . discutam . . .

Poate ca de fapt intrebarea  relavanta pe care trebuia sa o pun mai devreme este cum ar fi intalnirile noastre fara sex, nu fara vin.