instinctul de cana

m-am invartit de trei ori prin casa incercand sa ma asez si sa-mi scriu gandurile. intre timp s-a facut seara si mi-am dat seama ca am facut o multime de alte lucruri mai mult sau mai putin interesante dar ca nu am reusit sa deschid agenda mare, cu coperti de piele maro, in care imi adun din varful pixului ideile care cer sa capete viata sau gandurile la care vreau sa ma reintorc intr-o zi pentru a-mi aminti cine am fost odata.

ce am facut insa de fiecare data cand m-am decis sa ma asez si sa scriu a fost sa-mi pregatesc o cana de cafea sau de ceai fierbinte - mi-au servit in cele din urma la a naviga pe diverse pagini de net. mai mult, la un moment dat mi-am dat seama ca ma apuc sa scriu fara a avea o cana langa mine si inspiratia mea s-a panicat si a fugit repejor in bucatarie penru a pune apa la fiert. in timp ce ma jucam cu plicul de ceai incercand sa-i prind cea mai buna aroma, mi-am amintit de o sintagma auzita demult la un prieten: instinctul de cana.

well, cana aceea mare - e important sa fie cat mai mare si cu un design cat mai interesant si stimulativ - a devenit un accesoriu indispensabil pentru frumusetea si desavarsirea momentelor mele de munca sau de relaxare. daca am de lucru trebuie sa existe si o cana, preferabil una cu continut fierbinte de cafea cu lapte. si stiu ca acum va imaginati un birou cu calculator si cana alaturi. ei bine, cana vine cu mine si in dormitor cand fac ordine, in cada daca decid sa fac o baie mai lunga, si a venit chiar si la cules de vie unde ma astepta cuminte si prafuita pe sub frunze. e nelipsita de la conversatiile cu prietenii fie ele fata in fata sau la telefon.

as putea sa stau sa psihanalizez acest instinct si sa incerc sa-mi dau seama de ce neplaceri e posibil sa fi avut parte in stadiul oral de dezvoltare psihosexuala. sau as putea sa imi mai torn o cana de ceai si sa imi hranesc dorintele (in)constiente de caldura, de amanare, de liniste, de a imbratisa, de a crea, de a visa.

tu ce ai in cana de langa tine in timp ce citesti asta?

Apologia bruschetelor

Bruschete. La ce te gandesti cand auzi cuvantul 'bruschete'? Paine uscata? Poate cu putin usturoi si rosii maruntite? Iar daca esti mai creativ poate te gandesti si la ulei de masline.
Ai corela oare cuvantul 'bruschete' cu apogeul unei experiente culinare? Nu! Nu-i asa?! Nici eu.
Asta pana acum vreo doua zile cand am evadat in centrul vechi la insistentele unui nou si drag prieten ce a lucrat intens in ultima luna la deschiderea unui nou restaurant pe Lipscani. Mai precis a lucrat la crearea meniului pentru acest restaurant el fiind, printre altele, fost concurent Masterchef Romania si proaspat posesor al diplomei de bucatar.

Asadar am ajuns acolo impreuna cu o prietena, am baut vin, am povestit despre toate si am admirat spectacolul colorat al Lipscaniului vineri seara de pe terasa, pana cand ni s-a facut foame. Cum restaurantul abia a fost deschis, si  deocamdata doar pentru bauturi, inca asteptand marea lansare a bucatariei, singurul lucru care se putea manca erau aperitivele, mai precis bruschete. Le-am ales pe cele in varianta cu rosii uscate si ansoa. Impactul vizual a fost extrem de placut si ma asteptam  sa fie astfel. De asemenea ma asteptam sa fie si bune pentru ca mai gustasem din ceea ce pregatise Doru - sus numitul bucatar - si cu alte ocazii.

Nu ma asteptam totusi ca papilele mele gustative sa fie socate in momentul in care voi lua prima imbucatura. Dupa care s-a facut liniste. Mestecam cat se poate de incet incercand parca sa nu pierd nici o nuanta a acelei combinatii. Mintea imi era complet blocata in incercarea de a procesa ceea ce se intampla  iar simturile imi explodasera atat de tare incat imi venea sa plang. Zgomotul strazii se atenuase si trecatorii parca se miscau intr-un film mut. Eram doar eu si gustul acela care depasea orice capacitate de intelegere si de exprimare. Si nu puteam sa ma gandesc nici la celelalte trei bruschete care asteptau frumos aliniate pe farfuria din fata mea, asta spre oroarea lui Doru care era convins ca facuse ceva gresit si spre stupefactia mea pentru ca inca nu imi puteam reveni ca sa-i explic ca sunt ataaaat deeee buuuneeee !!!! si de aia ma comport de parca am o intalnire de gradul trei, dar de fapt eu traiesc pur si simplu un orgasm culinar, si prind definitie nu poti explica un orgasm in cuvinte. OK?!

Si ca sa pun lucrurile in perspectiva trebuie sa va explic ca eu sunt o mare gurmanda. Imi place sa mananc. Am crescut intr-o familie in care mancarea a contat intotdeauna avand o mama si o bunica care s-au depasit mereu pe ele insele in a gati cat mai bine. Imi plac lucrurile bune si gusturile noi si de obicei mananc gandindu-ma la urmatorul fel de mancare. Am avut norocul sa ma bucur de specialitati pregatite de bucatari sefi medaliati si sa mananc in restaurante scumpe. Cu toate acestea nu am mai trait ceea ce am trait datorita acestor bruschete.
Secretul din spatele lor trebuie sa fi fost, pe langa cunostintele temeinice si dorinta bucatarului de a tinde spre perfectiune in tot ceea ce pune pe farfurie, pasiunea cu care le-a pregatit pentru noi.

Mi-ar placea ca cei care citesc acest post sa ajunga sa guste bruschetele cu pricina si sa aud si alte pareri. Cat despre mine cred ca voi reveni foarte curand cu noi povesti despre bunatatile pregatite de Doru.

friends with benefits

Cum ai putea sa incepi o zi de luni mai bine decat cu o cafea cu lapte (a doua) si o felie de paine cu unt de arahide (am pierdut numaratoarea), in aerul racoros al diminetii, contempland asupra avantajelor relatiilor de tipul prieteni cu drepturi speciale? Unul din drepturi  ar fi acela de a-l/o lasa sa te tina treaz/a toata noaptea (nelasand nici vecinii sa doarma) dupa care nu  va mai vedeti in urmatorul an sau doi. Distanta spatio-temporala nu are nici un impact negativ asupra unei eventuale revederi pentru ca scopul acestor intalniri este clar definit si stabil in timp. Iar marele avantaj e acela ca in restul timpului sex-friend-ul nu face parte din viata ta care merge mai departe senina si fericita, fara drame, probleme de genul iar intarzie, iar nu ma baga in seama, ce  cadou sa-i mai cumpar anul asta, pranzul de duminica cu parintii etc. Teoretic.

Pe B. l-am cunoscut cu multi ani in urma la petrecerea firmei. Eu eram disperata ca al meu iubit aflat pe drumul de intoarcere dintr-o delegatie nu dadea nici un semn. El bause suficient incat sa faca abstractie de mutra mea serioasa si ingrijorata si sa intre in vorba. Si bine a facut caci altfel, opt luni mai tarziu mi-ar fi fost probabil mai greu sa-mi gasesc consolarea in urma despartirii de acel iubit care nu, nu facuse nici un accident pe drum, ci doar uitase sa-si deschida telefonul.

De atunci m-am tot revazut cu B o data sau de doua ori pe an  cand nici unul dintre noi nu eram intr-o relatie stabila. Obligatoriu in intalnirile noastre era implicat vin bun si sex si mai bun. Ma intreb acum cum ar fi intalnirile fara vin? Poate ca i-ar fi mai greu sa ma scoata din propriul film si sa ma arunce intr-unul nou, oarecum strain dar al naibii de placut, asa cum se intampla de fiecare data. Ca si cum dupa ce toata viata te-ai uitat numai la filme europene, intri din greseala intr-un cinematograf unde ruleaza un film american. Uite asa afli ca exista Hollywood-ul relatiilor unde superficial poate fi extrem de linistitor si imbietor, iar pana la urma nu e nimic rau in putin divertisment.

Totusi faptul ca ai vazut doar filme europene pana la o anumita varsta nu e deloc neglijabil pentru ca te-a pus in contact profund cu emotiile si sentimentele tale si te-au impins sa sapi mereu mai profund in propria fiinta. Si cand vine acel moment in care esti pus fata in fata cu ceea ce simti te sperii. Si el se sperie. Si atunci definiti limitele relatiei - sa fie friends with benefits pentru ca a ne implica in mai mult de atat pentru noi nu functioneaza. Ok? Deal!
De atunci el a ramas peste noapte de fiecare data.

Ne-implicarea e dificila, e imposibil ca fiinta umana sa nu simti, sa nu-ti fie drag cel cu care ti-ai impartit corpul, gandurile si timpul indiferent de cat de superficial ar fi fost nivelul la care ai facut-o. Noi oamenii suntem creati pentru a simti si pentru a iubi. Suntem creati cu un camp emotional alaturi de cel fizic si mental. De ce ne e frica sa simtim? Poate pentru ca filmele americane nu ne invata ca putem fi liberi in dragoste. Ne invata despre drama si dependenta, despre povesti de dragoste ireale cu printul ce aduce printesei salvarea si fericirea vesnica, despre iubire fara libertate si sex fara emotie.

Dar sa-mi reiau povestea. Saptamana trecuta vine una din zilele acelea cand toate merg pe dos. Ma  hotarasem sa-mi dau demisia, nu stiam ce o sa fac mai departe, backlog-ul era alarmant si nu aveam chef sa fac nimic. Asa ca intru pe facebook  - care mai nou e precum frigiderul in care stii ce ai dar pe care il deschizi oricum cand te plictisesti poate, poate ti-a scapat ceva bun - si tocmai atunci B posteaza ceva interesant. Il salut virtual si incepem sa povestim. Ii spun ca nu sunt chiar bine iar el incearca sa ma linisteasca si se ofera sa ne intalnim sa vorbim si sa gasim o solutie. Eu ii raspund ca n-am chef de sex neimaginandu-mi nici o clipa ca omul chiar e preocupat de situatia mea si chiar vrea sa . . . discutam . . .

Poate ca de fapt intrebarea  relavanta pe care trebuia sa o pun mai devreme este cum ar fi intalnirile noastre fara sex, nu fara vin.

Orez cu lapte si perspectiva

Visele devin realitate si nu e neaparat nevoie sa se transforme in cosmaruri desi se pot indrepta in aceasta directie pe nesimtite. Si cred ca motivul pentru care se poate intampla asta este pierderea perspectivei.
Recent unul din visele mele mai vechi si oarecum abandonat, acela de a lucra intr-un restaurant a devenit realitate. O realitate in care ma trezeam printre voaluri de organza, umbre colorate, miros de condimente si betisoare parfumate. Deloc rau pentru un vis pe care l-am lasat in voia universului in momentul in care eu nu mai stiam de unde sa-l apuc ca sa-l fac tangibil.

Insa voalurile de organza si culorile umbrelor se intuneca uneori, mai ales atunci cand obosesti de prea multa implicare uitand ca soarele rasare si fara sa-i dai tu comanda si ca lucrurile functioneaza fara sa fii "in control" tot timpul.

Si atunci putina inspiratie ajuta. Eu am gasit-o redescoperindu-l pe Gordon Ramsay si show - rile lui culinare. Pasiunea si dedicarea acestui om mi-au amintit cum e sa inspiri prin exemplul personal. Inca incerc sa decodific ce anume sta in spatele acelei energii deboradante si a excelentei pe care o imprima in tot ceea ce initiaza si creeaza. Probabil credinta ca lucrurile nu pot fi facute altfel decat cu maxim de profesionalism?


Intre timp, lovita de foame si inspiratie in timp ce ma uitam la un episod din Kitchen Nightmares am avut viziunea unui orez cu lapte altfel. Adica cu fiert cu un baton de vanilie, un praf de cardamon, zahar brun si dragalit la sfarsit cu cativa stropi de ciocolata picanta - exact ca cel din poza.

I'm yours

Rasfoind facebook-ul am descoperit o noua muzica interesanta, relaxanta poate usor deprimanta dar frumoasa. Una din melodiile din playlist se numeste I'm Yours si ascultand-o s-a trezit in mine dorinta de a putea spune aceste cuvinte cuiva insa mi-am dat seama ca nu o voi putea face. Nu pentru ca mi-as fi propus sa adopt celibatul sau sa raman neclintita la farmecele minunatilor barbati din jurul meu. Nu! Pur si simplu pentru ca la un moment dat in vietisoara asta a mea am inteles ca nu apartin nimanui decat mie. In acelasi fel nimeni nu-mi poate apartine. Intelegerea aceasta a fost dureroasa in acel moment dar eliberatoare pe termen lung. A apartine cuiva poate suna dulce si romantic dar nu e decat o iluzie ce se poate transforma intr-o povara pentru celalalt si o incatusare pentru noi insine. Apartenenta duce la asteptari si la transfer de responsabilitate. Iar despre asteptari stim ca reduc bucuria.

7 lucruri pe care le-am invatat de Paste

Pastele acesta desi a venit cu tot cu oua rosii a fost unul atipic. Privind retrospectiv ultimele 3 zile, undeva aproape de ora  zeilor (adica 3 a.m.) am ajuns la urmatoarele concluzii:

1.MasterChef e cel mai bun show de televiziune culinar pe care l-am vazut pana acum: cel din US nu cel de la noi care mai are mult de lucru la partea de originalitate. Cred ca daca nu am mai incerca sa-i copiem pe altii am ajunge departe.

2.Branza cu mucegai si painea integrala cu seminte facuta de mine merg de minune impreuna si alaturi de un pahar de vin rosu.

3.Quiche-ul e una din cele mai bune inventii ale francezilor si functioneaza perfect ca fel de mancare pentru Paste.

4.Numarul 13 si numele Paul reprezinta pietre de temelie in viata unei femei - pentru cine vrea detalii povestim la un ceai.

5.In momentul de fata bucataria sub toate aspectele si manifestarile ei reprezinta preocuparea numarul 1 pentru mine - Nu, nu ma veti vedea la Masterchef pentru ca nu imi propun sa gust sau sa gatesc carne nici macar pentru 50 000 Eur!

6.A te focusa pe ceea ce vrei si nu pe ceea ce ar putea sa mearga rau e cheia succesului - teoretic stiam asta, practic trebuia sa integrez lectia aceasta la un nivel mai profund. Concentrarea e un lucu magic atunci cand reusesti sa o stapanesti.

7.Expecto Patronum e  vraja care functioneaza! Pour les connaisseurs!

junk food sau junk emotions

Obisnuiam sa poftesc la junk food cand lucram multe ore obositoare si stresante in corporatie. Toate cunostintele, demersurile si practica unei alimentatii santoase nu mi-ar fi stavilit pofta de grasimi, prajeli si maioneze pe care le devoram fara pic de vinovatie pentru ca aveam drept scuza oboseala. Stim ca efectele junk food-ului sunt recunoscute ca fiind asemanatoare cu cele ale cocainei, adica te sedeaza, te desensibilizeaza si uiti cu succes de tine, uiti ca de fapt nu ai vrea sa fii acolo pe scanul de birou, si uiti de starea aceea mizerabila provocata de intrebarea: 'pentru ce naiba muncesc eu aici?'

Ideea de dating cu junk food nu a fost insa una pe care sa o iau in considerare, nici macar nu cred ca mi-a trecut prin minte. Cel putin nu pentru o prima intalnire cand am fluturasi in stomac, entuziasmul la cote alarmante si energia atat de inalta incat abia daca pot sa mananc.

Dar viata e plina de surprize mai ales cand te deschizi total catre ceea ce are sa-ti ofere si in plus mai cauti sa o pui si la incercare. Asa am ajuns la un first date in KFC. Care de fapt nu se poate numi un first date ci o prelungire a discutiilor incepute la cursul de masaj ce nu aveau deloc sa se sfarseasca in pat.

Discutii despre a pune punct si a merge mai departe, despre personal rebranding, mind fucking si incontro te indrepti cand ai renuntat la tot ce reprezenta confortul vietii tale si te arunci in necunoscut. Uitandu-ma acum inapoi nu cred ca as fi putut purta astfel de discutii mancand sushi sau salata verde in loc de cartofi prajiti.

Cartofii prajiti iti aduc alinarea de care ai nevoie si te impiedica sa privesti direct acele emotii dureroase care sunt rascolite de cel din fata ta care incearca cu orice pret sa ajunga la partea ta intunecata. Pentru ca daca nu era o parte intunecata nu te aflai acolo cu el, nu te simteai epuizata emotional de atatea alegeri si cautari si nu alegeai cartofi prajiti ci te multumeai doar cu o salata coleslaw. Adica nu incercai sa fugi de povara emotiilor si nevoilor suprimate, neprocesate complet sau neimplinite. Cu alte cuvinte junk emotions.

God bless junk food!

Fascinatia libertatii

Cata libertate putem suporta in iubire? Cat de liber il putem lasa pe celalalt? Cata libertate vrem sa avem din partea celuilalt?

E oare libertatea o responsabilitate prea mare?  A fi limitat si conditionat de celalalt in incercarea lui de a ne schimba pare a fi o dovada de iubire cautata de multi dintre noi. Pentru  ca daca incearca sa ne schimbe de fapt incearca sa ne ajute sa fim mai buni, ne ajuta si ne impulsioneaza sa facem pentru noi tot ceea ce noi nu reusim. Acceptam astfel sa ne dam libertatea in schimbul promisiunii ca vom fi acceptati de celalalt si poate in sfarsit vom reusi sa ne acceptam pe noi insine.

Oare a intelege iubirea celuilalt prin limitele pe care ni le impune e doar o chestiune de conditionare sociala - asa am vazut ca fac cei din jur si luam lucrurile ca atare sau de fapt nu e vorba de iubire ci de confortul de a avea pe cineva care sa ne dea o directie, care sa ne salveze de noi insine si pe care sa dam vina cand totul incepe sa se prabuseasca in jurul nostru?

Pret A Manger sau povestea unei dimineti lodoneze

Vant si ploaie. Dimineata de Ianuarie in Londra. Ma trezesc la 6:30 in zgomotul apei de la dus amintindu-mi ca cu 4 ore inainte ii promisesem ca voi lua micul dejun cu el devreme.  Primul si poate ultimul impreuna. Ma gandesc ca mi-ar placea sa mergem la Pret A Manger dar nu stiu daca e deschis atat de devreme asa ca  nu-i zic nimic.
Nu sunt inca sigura despre ce vreau sa scriu aici: despre eleganta imbinata cu miros de cafea si croissante a unei cafenele londoneze sau despre povestea unei relatii care s-a sfarsit inainte de a incepe. Sau poate despre emotiile imbinate ale celor doua.
Povestea e simpla, el si ea se intalnesc la petrecerea de anul nou. El are o casa in centrul Londrei unde o invita sa-si petreaca noaptea inainte de a pleca spre aeroport a doua zi. Dimineata aceasta rece si ploioasa e probabil ultima care o vor petrece impreuna pemtru ca lumea poate fi intr-adevar mica dar in acelasi timp e plina de posibilitati.
Ca in orice situatie ce are sanse minime sa se repete, prezenta e maxima crescand intensitatea momentelor. Zgomotul masinilor pe asfaltul ud, oamenii care trec grabiti cu umbrelele in mana cautand confortul cafelei de dimineata, mirosul de ploaie, imbratisarea lui si glasul orasului care se trezeste se amesteca creand o poveste a emotiilor, a starilor si a clipelor. Orasul devine orasul meu iar barbatul acesta devine barbatul meu si toate astea sunt povestea noastra.
Cafenelele deschise la prima ora a diminetii au o magie a lor, o caldura si o familiaritate, asta pe langa bunatatile aburinde si zgomotul masinilor de cafea. Poate de aceea sunt locul ideal pentru a spune la revedere, pentru a mai ramane cateva minute asezat alaturi de imaginea celui drag dupa ce s-a indepartat incercand sa-ti amintesti parfumul lui si forma spatiului pe care a ocupat-o pe scaunul din fata ta.

Iar dintre toate Pret A Manger e cea mai eleganta si are cele mai bune croissante cu mozarella si rosii.