Vis

M-am trezit cu miros de fum in nari. Nu de fumul care s-ar putea produce vreodata intr-un apartament din centrul Bucurestiului, ci de fum de frunze si paie arse pe pamant umed. Fum de toamna si de tara. Patul era gol. Cand o fi plecat de langa mine si de ce nu poate sa doarma niciodata mai mult sa ma trezesc eu inaintea lui si sa-l pot privi cateva minute cum respira in felul acela ireal de linistit?

Ma ridic din pat fara convingere. Afisajul electronic imi arata ca suntem intr-o duminica de octombrie.
...
Cand s-a facut octombrie? Aseara, cand m-am culcat era aprilie. Ce fel de gluma e asta?
Ma duc la fereastra si iedera ingalbenita de pe peretele vecinilor imi confirma ca e toamna.
Probabil ca visez imi spun in timp ce dau sa ies din dormitor. Culoarul lung spre bucatarie e intunecat si cufundat in liniste ca de obicei. Alte frunze galbene ma intampina si pe podeaua din bucatarie caci usa balconului e deschisa. Cateva raze de soare deseneaza geometrii ciudate pe mobila putina. Surpriza de a ma trezi in octombrie m-a facut sa nu vad cat e ceasul dar dupa pozitia acestor raze imi dau seama ca e trecut de pranz.
Langa espressor zace o gramajoara de capsule de cafea folosite, insa nici una nu e calda, semn ca nu a facut nimeni cafea de dimineata.
Ok. Imi fac curaj sa aflu ce se intampla si iau incaperile la rand. In prima camera florile de la 8 Martie zac uscate in aceeasi vaza asezata de mainile mele in nisa din perete. Ating o frunza care se sfarama imediat cu un fosnet ce misca aerul.
In studio ma sprijin de un perete ca sa pot contempla spatiul gol de aparatele foto, lampile, fundalul alb imens care nu credeam ca ar putea fi scos vreodata din casa asta...
Tremurand imping usile glisante si spatiul unde trebuia sa fie biroul si canapeaua rosie pe care am stat de atatea ori imbratisati se prabuseste peste mine. E gol si bantuit de o umbra ciudata. Ma las moale sa cad pe podea unde mi se deslusesc literele umbrei. Geamul e acoperit cu o pancarta pe care scrie invers: FOR RENT.
Incerc sa ma conving ca de fapt visez dar mirosul si temperatura parchetului par prea reale. E simplu imi spun. Il sun! Cum de n-am facut asta pana acum?! Ma ridic brusc, alerg pana in dormitor si caut infrigurata telefonul printre asternuturi. E mort. Iar cum el traieste intr-o lume iPhone un incarcator de Nokia va fi imposibil sa gasesc in casa asta.

Incep sa deschid usi si sertare dar gasesc doar lucruri de ale mele, lucruri care cu greu si-au facut drum acolo si atunci ma loveste un gand: daca sunt incuiata aici? Nu stiu cand am ajuns in fata usii grele de la intrare. E intr-adevar incuiata dar doar cu yala de interior deci pot sa ies. Si totusi...de ce? ce se intampla aici?
Stiu ca lucrurile nu mergeau chiar atat de bine intre noi dar sa se mute fara sa-mi spuna. Sa plece de tot in timp ce eu dormeam!

In timp ce eu dormeam... Daca am dormit tot timpul si doar l-am visat? Mi se parea uneori ca totul se intampla astat de usor, atat de simplu, exact ca intr-un vis. Poate chiar asta era - un vis. Era prima data cand viata mea era planificata, si mai ales planificata alaturi de cineva, pentru urmatorea eternitate. Stiam undeva intr-un ungher al sufletului meu ca nu poti sa faci planuri atat de indraznete care chiar sa se materializeze dar am ales sa cred de data asta mai ales pentru ca eram doi care visam acelasi vis. Pana la urma se pare ca e adevarat ca nu cuvintele pe care le rostim cu voce tare ne creeaza realitatea ci cele pe care ni le soptim suav doar noua insine.

Mirosul de fum de toamna ma readuce inapoi in casa, pe parchetul vechi.
Poate ca ar trebui sa plec. Cel putin sunt libera! Ma intorc acasa la mine si incerc sa dau de el sa aflu ce se intampla.
Sau poate e mai bine sa ma intorc in pat si incerc sa adorm? Poate cand ma trezesc lucrurile vor fi asa cum le stiam si va fi din nou primavara.

Mai este o camera in care nu am intrat. Camera lui George, una din fantomele casei. Mai sunt cateva dar nu prea sunt interesate de noi. George e cel mai curios si in plus e tot timpul acasa, nu iese niciodata, iar in serile cand sunt aici sta pe marginea patului pana adorm. M-am speriat la inceput dar acum ne toleram reciproc. Culmea azi nu a aparut deloc. El trebuie sa stie ce se intampla.

Usa de la camera lui e intredeschisa. E o camera nemobilata care asteptase mult timp sa se transforme intr-un birou. O singura oglinda veche, cu margini aurii era lipita de un perete. Tot timpul ma intrebasem de ce alesese sa puna tocmai o oglinda in camera aceea?

Oglinda e inca acolo. Un curent rece ma invaluie repejor si stiu ca George e acolo. "Ce se intampla George! Tu trebuie sa stii! Unde a plecat si de ce! Si mai ales de cand? De cand sunt eu aici?" Tacere.

Buna treaba, vorbesc cu o fantoma si ma astept sa-mi si raspunda! Sunt razna. O cafea m-ar ajuta. Da. Imi fac o cafea apoi plec. Sper sa mai am din ce.
Intoarsa in bucatarie nimic nu pare schimbat. Ma ridic pe varfuri sa imi aleg o cana de pe uscator. O aleg pe cea pe care i-am facut-o lui cadou. Mana imi trece insa prin portelanul colorat si unghiile imi ating palma.
Simt carnea vie si atingerea reala, in jur simt visul nostru si ma trezesc in miros de fum.

Tentatia si suspansul asteptarii

Nu prea mai stiu ce inseamna cuvintele din titlu dar azi cand le-am vazut scrise au miscat ceva in mine si am stiut ca mi-ar placea sa le aflu din nou sensul.

"Ne grabim ca sa asteptam" spunea o prietena si desi ii dau intru totul dreptate cred ca am pierdut pe undeva bucuria asteptarii. Reprezint perfect societatea in care traim si ma astept sa mi se indeplineasca imediat orice dorinta, sa am la click informatia de care am nevoie (cum adica sa nu am net?!), sa pot cumpara orice la orice ora si sa pot bea cafea in pahar de hartie la orice colt de strada. Sa dau un telefon sau maxim doua si sa gasesc pe cineva care sa-mi incalzeasca patul. Nu cred in mancarea semipreparata, dar in ultimul timp gatesc rar si nu-mi mai e foame in momentul in care quiche-ul e gata pentru ca nu am putut sa am rabdare si am rontait o multime de alte chestii intre timp.

Daca ma opresc sa ma intreb unde ma grabesc incercand sa obtin tot ceea ce vreau sa obtin, ei bine ... nu stiu.

Si cum nu stiu ma opresc un pic mai mult si-mi amintesc cum asteptam primavara dupa o iarna care dura jumatate de an ... cum asteptam sa ma fac mare si sa plec de acasa ... cum asteptam sa ma intorc intr-o Romanie pe care n-o vazusem de doi ani ... cum imi asteptam iubitul pe care il vedeam o data pe luna.

Da... imi amintesc si suspansul tuturor acestor asteptari: infiorat ca pasii pe o podea rece intr-o zi incinsa de vara, umed si abrupt ca primii stropi de ploaie dupa o seceta indelungata, involburat ca un parau de munte primavara, delicat ca spuma valurilor ce-ti spala prima data picioarele.

Iar gustul suspansului ... gustul primului sarut, gustul acela de buze usor umezite, de vin si scortisoara, de anticipare sarata si de miere in acelasi timp.

Cam asa ...

Cea mai grea intrebare

Si daca intr-o dimineata  voi vrea sa-mi beau cafeaua cu tine?
Daca intr-o zi voi avea nevoie de tine sa ramai pana dimineata?
Daca voi avea mintea plina de tine intreaga zi si iti voi spune asta pana sa vina seara?

Ce-ai sa faci atunci?

Ai sa fugi din nou gasind scuze pe care nici tu nu le crezi?
Ai sa te inchizi intre zidurile confortabile si gri ale sigurantei?
Sau poate ai sa fugi in alt pat in care nu ti se va aminti nimic despre cum e sa fii vulnerabil?

Stii bine ca intr-o zi iti va fi dor de mine. Stii bine ca nu vei mai gasi pe nimeni care sa-ti ofere libertatea pe care ti-o ofer eu. Stii bine ca nimeni nu te va mai provoca sa te uiti in tine asa cum o fac eu. Si stii bine ca intr-o zi vei fi liber de tine si vei intelege toate astea dar eu nu voi mai fi cea de acum.

instinctul de cana

m-am invartit de trei ori prin casa incercand sa ma asez si sa-mi scriu gandurile. intre timp s-a facut seara si mi-am dat seama ca am facut o multime de alte lucruri mai mult sau mai putin interesante dar ca nu am reusit sa deschid agenda mare, cu coperti de piele maro, in care imi adun din varful pixului ideile care cer sa capete viata sau gandurile la care vreau sa ma reintorc intr-o zi pentru a-mi aminti cine am fost odata.

ce am facut insa de fiecare data cand m-am decis sa ma asez si sa scriu a fost sa-mi pregatesc o cana de cafea sau de ceai fierbinte - mi-au servit in cele din urma la a naviga pe diverse pagini de net. mai mult, la un moment dat mi-am dat seama ca ma apuc sa scriu fara a avea o cana langa mine si inspiratia mea s-a panicat si a fugit repejor in bucatarie penru a pune apa la fiert. in timp ce ma jucam cu plicul de ceai incercand sa-i prind cea mai buna aroma, mi-am amintit de o sintagma auzita demult la un prieten: instinctul de cana.

well, cana aceea mare - e important sa fie cat mai mare si cu un design cat mai interesant si stimulativ - a devenit un accesoriu indispensabil pentru frumusetea si desavarsirea momentelor mele de munca sau de relaxare. daca am de lucru trebuie sa existe si o cana, preferabil una cu continut fierbinte de cafea cu lapte. si stiu ca acum va imaginati un birou cu calculator si cana alaturi. ei bine, cana vine cu mine si in dormitor cand fac ordine, in cada daca decid sa fac o baie mai lunga, si a venit chiar si la cules de vie unde ma astepta cuminte si prafuita pe sub frunze. e nelipsita de la conversatiile cu prietenii fie ele fata in fata sau la telefon.

as putea sa stau sa psihanalizez acest instinct si sa incerc sa-mi dau seama de ce neplaceri e posibil sa fi avut parte in stadiul oral de dezvoltare psihosexuala. sau as putea sa imi mai torn o cana de ceai si sa imi hranesc dorintele (in)constiente de caldura, de amanare, de liniste, de a imbratisa, de a crea, de a visa.

tu ce ai in cana de langa tine in timp ce citesti asta?

Pret A Manger sau povestea unei dimineti lodoneze

Vant si ploaie. Dimineata de Ianuarie in Londra. Ma trezesc la 6:30 in zgomotul apei de la dus amintindu-mi ca cu 4 ore inainte ii promisesem ca voi lua micul dejun cu el devreme.  Primul si poate ultimul impreuna. Ma gandesc ca mi-ar placea sa mergem la Pret A Manger dar nu stiu daca e deschis atat de devreme asa ca  nu-i zic nimic.
Nu sunt inca sigura despre ce vreau sa scriu aici: despre eleganta imbinata cu miros de cafea si croissante a unei cafenele londoneze sau despre povestea unei relatii care s-a sfarsit inainte de a incepe. Sau poate despre emotiile imbinate ale celor doua.
Povestea e simpla, el si ea se intalnesc la petrecerea de anul nou. El are o casa in centrul Londrei unde o invita sa-si petreaca noaptea inainte de a pleca spre aeroport a doua zi. Dimineata aceasta rece si ploioasa e probabil ultima care o vor petrece impreuna pemtru ca lumea poate fi intr-adevar mica dar in acelasi timp e plina de posibilitati.
Ca in orice situatie ce are sanse minime sa se repete, prezenta e maxima crescand intensitatea momentelor. Zgomotul masinilor pe asfaltul ud, oamenii care trec grabiti cu umbrelele in mana cautand confortul cafelei de dimineata, mirosul de ploaie, imbratisarea lui si glasul orasului care se trezeste se amesteca creand o poveste a emotiilor, a starilor si a clipelor. Orasul devine orasul meu iar barbatul acesta devine barbatul meu si toate astea sunt povestea noastra.
Cafenelele deschise la prima ora a diminetii au o magie a lor, o caldura si o familiaritate, asta pe langa bunatatile aburinde si zgomotul masinilor de cafea. Poate de aceea sunt locul ideal pentru a spune la revedere, pentru a mai ramane cateva minute asezat alaturi de imaginea celui drag dupa ce s-a indepartat incercand sa-ti amintesti parfumul lui si forma spatiului pe care a ocupat-o pe scaunul din fata ta.

Iar dintre toate Pret A Manger e cea mai eleganta si are cele mai bune croissante cu mozarella si rosii.