E iarna si tara mea sufera. Vreau sa cred ca e suferinta dinaintea unei nasteri dar inima mi-e grea. Asadar caut o poveste care sa-mi aline seara.***
E iarna si locuiesc de o saptamana intr-o vila victoriana pe Ellerdale Rd. Copiii au adormit cu greu dupa un sir nesfarsit de intrebari asupra activitatii artistice a Angelinei, soricica balerina. Intru in camera mea de la ultimul etaj. Inainte sa ma intind pe pat nu pot sa nu ma opresc putin si sa nu ma intreb a nu stiu cata oara cate printese au visat in acest pat in ultimul secol. Parca le vad spiritele diafane plutind in jurul lui.
Proprietarul casei e colectionar de mobila veche, opere de arta si copii mici.
Sunt obosita asa ca alung repede spiritele plutitoare ale presupuselor printese si ma asez pe pat. Imi scot balerinii si imi ridic privirea. In fata mea pe perete atarna greu o pictura cu trei nife si un faun ce canta la fluier. Doar ce s-a lansat filmul Cronicile din Narnia, pe care l-am vazut deja de trei ori in ultimele doua saptmani, asa ca nu pot sau nu sper de fiecare data cand ma uit la acest tablou (adica de cel putin trei ori pe zi) ca se va deschide undeva in el o poarta magica si voi pasi intr-o lume de poveste. Dulap nu am, doar un scrin, si poate e mai bine pentru ca daca as fi avut unul, probabil mi-as fi petrecut ore in sir ascunsa in el asteptand sa se deschida usile si sa cad in zapada.
Ma uit insistent la faun incercand sa-i atrag atentia cand usa camerei se loveste cu zgomot de perete lasand-o pe Gertrude imbracata in rochita verde din bumbac organic, sa intre in camera abia tragandu-si sufletul.
"Nannny, nanny, vino repede!" scanceste fetita. Are cinci ani, ochi mari albastri si e convinsa ca zanele exista.
Primul impuls e sa o iau la rost. Abia reusisem sa o imbrac in pijama si sa o adorm iar acum ii arde din nou de joaca. Insa expresia fetei ei e serioasa, nu pare ca vrea sa se joace.
"Ce s-a intamplat?"
"Veveritele! Mor veveritele!"
"...."
"Da, afara, trebuie sa le ajutam. Daca mor veveritele orasul e pierdut."
Ma trage de mana inainte sa apuc sa deschid gura. Mi se pare mie sau copilul asta e mai inalt decat acum 10 minute cand l-am bagat in pat?
O luam la fuga pe scari. Ma impiedic de carti si jucarii. La primul etaj cineva face exercitii de pian. Asta mai lipsea, imi zic, s-au trezit toti trei, o sa-mi ia cel putin o ora sa-i adun si sa-i adorm din nou. Arunc un ochi printre usi in camera cu pian, insa pe scaunel nu e Nicholas asa cum ma asteptam. Nu am timp sa reactionez sau sa gandesc caci Gertrude ma trage insistent pe scari. Desi am stins luminile cand am urcat in camera mea toata casa e din nou luminata iar zgomotul pianului din ce in ce mai puternic.
Alergam prin holul imens de la intrare insa am timp sa simt privirile statuilor atintite asupra noastra. In bucatarie e de asemenea lumina si pot vedea prin vitraliile inalte ca intreaga gradina e luminata ca si cum ar fi...dimineata? sau e o aurora boreala?
Nu am timp sa decid pentru ca fetita ma implora din priviri sa ma grabesc. Iesim pe terasa unde in fata noastra se intinde o priveliste sumbra. Gazonul verde arata ca un camp de lupta careia i-au cazut victime o multime de veverite.
Inteleg ca fetita nu glumeste si o intreb din priviri ce s-a intamplat.
"Vulpile albastre scanceste ea. Vulpile albastre au facut asta. Daca nu le oprim vor prinde toate veveritele, din toate parcurile si atunci orasul va fi pierdut."
"Bine, si cum facem asta?" o intreb.
"Nu stiu, tu esti nanny, tu stii povestea."
Din pacate stiu doar sa citesc povesti imi zic eu. Imi amintesc ca ar trebui sa adun toti cei trei copii si sa-i duc din nou in pat dar ceva nu se leaga in imaginea asta. De ce e Gertrude imbracata in rochita, de ce e atat de multa lumina afara la ora zece seara in luna ianuarie, si ce au patit veveritele astea? O fi vreo epidemie?
Imi revin insa repede caci fetita mea a coborat deja printre veverite si le ia in brate pe cele care sunt inca vii. Ma panichez la ideea ca s-ar putea imbolnavi la atingerea animalelor asa ca alerg dupa ea insa in clipa in care talpile mele ating gazonul aerul din jurul meu se schimba. Parca e mai dens iar lumina mai intensa. Inima mea se topeste si fara sa imi sau seama ce fac, ma trezesc ca adun si eu veveritele care par sa mai aiba un strop de viata in ele si, impreuna cu Getrude, le ducem bucatarie la caldura.
Fetita e trista insa dedicata intru totul micilor creaturi cu care pare sa comunice intr-o limba doar de ea stiuta. Ma induioseaza acest suflet blond, in rochita verde, semanand cu un pui de druid dintr-o poveste celtica. Ma simt complet neajutorata. Dintr-o data imi doresc ca zanele sa fie reale si sa intervina in mod miraculos pentru aceste veverite in suferinta. Iau copilul in brate si incerc sa o incurajez sau sa-mi fac eu curaj si ma surprind spunandu-i ca zanele ne pot ajuta daca le cerem asta cu credinta. Cu cat ii vorbesc mai mult cuvintele sunt mai apasate si mai hotarate si nu-mi mai apartin:
"Toate aruncaturile,
Toate facaturile
Si toate durerile,
Cele necurate
Si toate duhurile
Manate si tapate.
Eu le potolesc
Si-napoi le-nvartesc,
Pe capul cui le-o manat,
Pe capul cui le-o tapat"
"Nanny, Nanny ce tot spui acolo! Vino repede! Iar fac galagie veveritele la fereastra mea si nu pot sa dorm".Gertrude imbracata in pijamaluta cu inimioare ma trage de maneca.
Faunul imi face cu ochiul.
Pictura de Daniel Maclise.
